NIMICUL
„Fără iluzie, nu există nimic. E straniu să afli taina realității în irealitate.”
– Cioran –
"Noi, oamenii, am inventat valori care nu au nicio treabă cu universul în care trăim şi de care UNIVERSULUI nici că-i pasă!"
- anonimulpământean -
Nimicul este un cuvânt indefinibil şi prin urmare extrem de confuzabil, reprezentând absenţa totului. Încercând să-l înţelegi aşa cum se prezintă el, în ininteligibilitatea şi incognoscibilitatea lui şi să-i găseşti cât de cât un sinonim, un paleativ de bună seamă, prin care să-l recunoşti, ai putea să înlocuieşti, printr-un artificiu convenţional, nimicul cu inexistentul. Dar ca totuşi să putem opera cu un cuvânt indefinibil aşa cum este „nimicul”, va trebui volens nolens să-i acordăm a priori anumite caracteristici şi să procedăm şi noi ca spiritualisticii care s-au luat după americanii care aruncă cu majuscule în dreapta şi-n stânga fără noimă şi să-l personificăm. Şi-acum iată-l! Doamnelor, domnişoarelor şi domnilor vă prezint... Nimicul! El Nimicul, marele Nimic, poate acum să stea cu cinste alături de Iubire, Absolut, Totul, Adevăr, Cunoaştere, Devenire, Pace, Armonie, Iluminare, Trezire, Salt în Conştiinţă, Sine, Plan Divin, Energie, Vibraţie, precum şi de Altele asemenea lor şi, rând pe rând, să le tragă preşul fiecăruia dintre ele, reducându-le la biete cuvinte confuzabile ce sunt de fapt. A! Şi să nu uităm de opusul Nimicului, de infinitul Tot, pe care, din nevoia de echilibru, va trebui să-l gratulăm la rândul lui cu o majusculă. Desigur că ceea ce va decurge din acest mod de operare, şi în special concluziile care ar putea apărea pe parcurs, nu vor putea avea pretenţia de adevăruri, ci vor rămâne doar la stadiul de simple aparenţe superficiale ale lui, de faţete eventual temporar adevărate. Deducţia, inducţia şi intuiţia să trăiască, căci oricum, Nimicul, ca şi Totul vor rămâne în continuare la fel de neînţelese pentru mintea omenească! Bine, bine, dar cum poţi recunoaşte Nimicul dacă nu ştii ce este el? Desigur, ca să îl recunoşti trebuie mai întâi să îl cunoşti, iar dacă prin absurd reuşeşti lucrul acesta, atunci da, îl poţi defini. Dar necunoscându-l, altă soluţie de a încerca să-l defineşti decât prin contrariul său care este „Totul”, nu ai, căci Nimicul de bună seamă reprezintă absenţa Totului. Pentru moment ne-am descotorosit de pisică, deoarece am aruncat-o peste gard, în curtea Totului, care şi el la rândul lui este un cuvânt tot la fel de imprecis, nespecific şi prin urmare confuzabil ca şi Nimicul. Şi-atunci poţi oare defini Totul astfel încât să ajungi să înţelegi Nimicul? Ca să înţelegi Totul ar trebui mai întâi să accepţi că el este finit şi de-abia din acest moment poţi proceda la cunoaşterea lui. Iar ca să-l cunoşti, de bună seamă că trebuie să arăţi neapărat din ce este el compus ca întreg, pentru ca de-abia apoi, retrăgând şi eliminând fiecare parte componentă a Totului, oricât de mică, să poţi să spui iată, nu a mai rămas nimic, aşadar, acesta este Nimicul. Dar nici aşa nu ar fi prea corect, căci, dând totul la o parte, nu mai poţi afirma ca nu a mai rămas nimic, ci că, dimpotrivă, orice urmă de “ceva” a dispărut şi că a mai rămas doar Nimicul. Aşadar, ca să poţi defini un pârlit de Nimic prin contrariul lui, nu-ţi vor ajunge niciodată toate cuvintele existente, deoarece, pe măsură ce vei avansa cu definiţia, vei constata că vei avea nevoie de tot mai multe cuvinte, chiar şi de cele încă neinventate şi de negăsit în niciun vocabular al vreunei limbi, şi asta din cauză că, oricât de nelimitat încearcă să cuprindă mintea umană Totul, acesta, chiar dacă ai convenit iniţial că este finit, se obstinează să rămână infinit. Asta pe de o parte. Pe de altă parte însă, Nimicul Absolut este cel care a generat şi generează Totul, de unde tragi concluzia că Totul, chiar dacă infinit, rămâne în permanenţă în mod paradoxal un Tot incomplet, căci chiar dacă tu eşti încredinţat că el chiar este tot, iată că el încă mai continuă să apară din Nimic. Aşadar Totul nu reprezintă “Totul”, ci este mereu doar o parte a lui. Iar dacă Nimicul ar avea grade de comparaţie, atunci poţi observa că Nimicul absolut este mai de nimic decât Nimicul relativ, care se presupune că totuşi mai conţine ceva şi că nu e tocmai Nimic. Bine, bine.... dar concluzia finală?
Concluzia finală?
Dacă altă cale decât cea prin cuvinte nu există, atunci nimicul nu poate fi înţeles, definit şi explicat prin vorbe. Nimicul este ininteligibil.
Corect! Şi dacă nu-l poţi defini, nici că vei putea ridica vreo pretenţie că ai înţeles ceva, iar sintagma “nu am înţeles nimic”rămâne cât se poate de adevărată. Deocamdată. Şi spun deocamdată deoarece, dincolo de cuvinte, o soluţie de înţelegere a Nimicului totuşi poţi avea, căci el Nimicul, şi-a lăsat în mintea omului o portiţă, care, odată dibuită şi accesată, se dovedeşte a fi ditamai portalul. Mă refer aici la cunoaşterea prin revelaţie şi iluminare. Dar, în călătoria ta către Nimic, înainte de a păşi pe acest tărâm de nisipuri spirituale mişcătoare pe cât de sensibil, tot pe-atât de miraculos, hai mai bine să ne cunoaştem mai întâi teatrul de operaţiuni. O invit pe buna mea prietenă Cornelia Enache, doctor în filosofie, să despartă apele:
“Pare destul de limpede faptul că raţiunea şi credinţa sunt cele două principale modalităţi ale noastre de abordare a realităţii. O realitate unică ce are structuri vizibile şi structuri invizibile, hotarul dintre ele fiind dat de raportul de frecvenţe ale câmpului de energie: frecvenţele joase aparţin lumii concrete, accesibile simţurilor noastre, cele înalte - lumii inaccesibile acestora, aşadar lumii invizibile. Ştim cu toţii ce multitudine de denumiri a primit, în timpuri şi locuri diferite, dimensiunea aceasta, invizibilă, a realităţii. Spiritualitatea orientală o denumeşte "realitate esenţială", "realitate ultimă", "realitate supremă", "realitate absolută", "tao" etc. Religiile îi spun "Brahma", "Spirit suprem", "Dumnezeu" etc. Ştiinţele moderne utilizează noţiunile de "câmp fundamental", "câmp unificat", "câmp informaţional universal", "nivel ortoexistenţial" etc. La acest nivel au fost incluse şi conceptele de "Conştiinţă cosmică", "Mind of Univers", "Savoir Absolu", "Inteligenţă ordonatoare de univers" etc.
Realitatea transcendentă a constituit obiectul sacrului, prin care ne descoperim Sinele, fiinţa esenţială, propriul nostru adevăr; realitatea concretă a fost şi este obiectul profanului, prin care descoperim legile funcţionării universului. Şi dintotdeauna omul a oscilat între sacru şi profan, între teologie şi ştiinţă.
Poate că într-o bună zi o să se ajungă la acea cunoaştere unificatoare, la acea ştiinţă unică, aptă să ne rotunjească o nouă cunoaştere despre lume, o cunoaştere cu ajutorul căreia să putem surmonta, în sfârşit!, clivajul dintre lumea abisurilor din noi şi cea conceptualizată de ştiinţă, dintre latura noastră interioară şi cea exterioară, dintre inimă şi minte, dintre trăire şi gândire, dintre sacru şi profan, dintre orizontala lumii şi verticala harului divin, căci pentru unitatea noastră avem deopotrivă nevoie de ambele dimensiuni...
Dintre cei pe care eu am reuşit să-i cunosc cât de cât, doi sunt autorii care m-au sedus de-a dreptul prin abordarea problematicii cu care cochetăm şi noi aici: Roger Penrose (cu deja celebra " Mintea noastră cea de toate zilele; despre gândire, fizică şi calculatoare", dar mai ales cu "Incertitudinile raţiunii; umbrele minţii") şi Edgar Morin (cu o mai veche carte a sa, din câte ştiu încă netradusă la noi: "Science avec conscience", apărută la Paris, în 1982).
Cel din urmă subliniază un aspect deosebit de interesant: acela că tocmai ştiinţele moderne, pe măsură ce pătrund în profunzimile materiei, pe de o parte se apropie de religie, iar pe de altă parte obligă religia să se apropie de ştiinţă... O carte deosebit de interesantă, care argumentează foarte convingător că "SACRUL ESTE RAŢIONAL, DAR NU ESTE RAŢIONALIZABIL"!... "Aceasta a fost opinia Corneliei.
Mulţumesc Cornelia!
Cunoaşterea,în opinia lui Bertrand Russell este "o noţiune imprecisă. Semnificaţia cuvântului e clară doar în domeniul logicii şi matematicii. Ceea ce numim cunoaştere e nesigur în restul domeniilor şi nu există un criteriu pentru a o determina" . Dar chiar şi-aşa, cu tot scepticismul lui Russell, putem trasa o linie de demarcaţie virtuală între cunoaşterea ştiinţifică şi cea neştiinţifică - incluzând-o aici, alături de alte feluri de cunoaştere şi pe cea pseudoştiinţifică. Iar acum, odată linia virtuală trasată, mă văd obligat să remarc că atunci cand vorbim despre cunoaşterea ştiinţifică, ei bine aceasta nu se produce urmărind sau ascultând fermecat Traviata sau ţopăind frenetic în ritmul vreunui sirtaki şi cu atât mai puţin în timpul meditaţiei, ci ea, are căile ei specifice şi dispune de un instrumentar şi nişte reguli clare. Cât priveşte cealaltă variantă majoră de cunoaştere, cea numită în mod convenţional neştiinţifică, cu nimic mai prejos de altminteri decât cea ştiinţifică, ei bine, ea se poate produce pe mai multe căi şi apreciez în mod deosebit performanţele cunoaşterii intuitive, prin meditaţie, rugăciune, revelaţie şi iluminare, deşi, poţi la fel de bine să ajungi să cunoşti şi prin alte modalităţi neconvenţionale, cum sunt bunăoară dansul, muzica, poezia, arta, iubirea sau orice alte forme de manifestare ale spiritului uman... Şi-atunci, în plin extaz, Spiritul se lasă puţin câte puţin, descoperit.
Da, da, Spiritul se lasă descoperit! Dar numai când şi dacă vrea el!
Şi-acum iată, consider că a venit momentul să-l invit pe maestrul Reiki Mihai Taha să aibă o opinie avizată şi să reflecteze asupra cunoaşterii neconvenţionale a “Nimikului”:
“Schimbarea pe care ţi-o doreşti poate fi atinsă în moduri foarte variate, la voinţa ta sau a altuia şi una din căi este nimikul. Te uiţi la tine ca şi cum nu ai fi... goleşti mintea de gânduri… proces îndelungat care necesită răbdare şi voinţă de transformare… meditezi… şi ajungi în final să constaţi o dependenţă de o altă iluzie. Iluzia că ai evoluat şi că eşti pe “calea cea bună”. Asta dacă eşti atent. Altfel te pierzi în hăţişurile şi încrengăturile căii pe care ai ales-o la început. Şi este valabil pentru oricine chiar şi la nivel de “expert”, “maestru” , “instructor”, ”trainer spiritual” sau orice altceva ai devenit între timp. Şi nu mai îţi aduci aminte de ce te-ai apucat de asta şi ce voiai să obţii. Voiai o schimbare ştiu. Şi ce dacă? Probabil dacă ai evoluat suficient acum vrei alta. Şi tot aşa.
Accesarea nimikului îţi dă ocazia să te schimbi zilnic. Este poarta către toate căile şi se face mai repede. Este nimicul original, “Singularitatea iniţială”, fenomenul energiei infinite când spaţiul tinde către zero. Există varianta accesării prin meditaţie… durează. Ai putea să vezi/simţi momentul optim al schimbării. Sau prin iniţiere.
Hmmm… cum ar fi să fii MAESTRU în “nimik”? Cum sună asta? Să duci “Nimikul” la nivel de artă. Să ajuţi şi pe ceilalţi în “Nimik”. O fi o blasfemie? Şi în definitiv la ce ar putea să te ajute asta? Exact… ai dreptate… la “Nimik”. Cea mai bună realizare spre desăvârşirea spirituală. Să faci un lucru, acţiune, eveniment care să nu ajute la “Nimik”. Nu aşa suna definiţia Iluminării?
Nimikul trebuie să fie undeva, să aibă o locaţie în univers/multivers, altfel nu s-ar preta la a fi accesat. Poate este în una din dimensiunile pe care nu le ştim încă. Poate cu asta a început lumea, sau se va termina. Cert este că e pe aproape.
Te poţi iniţia în “nimik”. Fabulos. Şi apoi ai voie să visezi, să schimbi lucrurile pe măsură ce apar pe lângă tine, să te transformi dacă vrei, sau poţi să nu faci nimik după aceea. Şi să-ţi vezi de viaţa ta ca şi cum nimik nu s-ar fi întâmplat (petrecut).”
Recunosc că mai bine decât Mihai eu nu aş fi putut să o spun.
Mulţumesc Mihai!
Şi de-abia acum, în drumul nostru către Nimic, după ce am văzut cam ce putem obţine prin cunoaşterea neconvenţională, şi ştiind că un specialist este acea persoană care știe foarte multe despre foarte puține și care continuă să se perfecționeze până ajunge să cunoască aproape totul despre aproape nimic, poate că ar fi bine să vedem şi ce ne spun specialiştii în fizică. Haide înapoi la cunoaşterea ştiinţifică, ca să vedem ce mai ştie ştiinţa despre Nimic.
Ştiinţa despre Nimic! Hmmm..!!! Sună bine !
”Luaţi un cerc, mângâiaţi-l şi va deveni vicios” zicea un personaj al lui Eugen Ionesco. Luaţi un zero ca simbol matematic şi filozofic al Nimicului iar gândirea vă va fi viciată de Nimic, l-aş parafraza eu. Nu intenţionez să dezvolt conceptul celor şapte niveluri ale realităţii culminând cu Nimicul Absolut - de ce şapte? - pentru că atât a numărat omul de pseudoştiinţă, fizicianul rus Ghenadi Ivanovici Şipov în "Teoria vidului fizic"- ups! dădurăm peste cifra 7, numărul lui Dumnezeu! - pam-pam! - mă rog, momentan nu trebuie neapărat să dăm importanţă acestui amănunt, care din altă perspectivă de abordare a Nimicului poate fi esenţial, după cum nu doresc să dezvolt nici teoriile “Întregului Negru” sau a “Schwarzschild Proton” ale eminentului pseudofizician Nassim Haramein, şters de pe Wikipedia din motive de igienă ştiinţifică, căci ar fi un demers mult prea stângaci faţă de demonstraţiile lor măiastre de fizică spirituală cu care te plimbă prin bălăriile de pe câmpii cuantici, torsionaţi sau nu, şi pe care îi bat carismatic şi cu graţie divină divizibilă la infinit. Nu eu sunt cel care susţin că bat ei câmpii pentru că nu sunt în măsură să apreciez corect acest lucru, ci comunitatea ştiinţifică este cea care i-a pus la index, considerându-le teoriile, foarte seducătoare de altfel, biete fantezii cu aparenţă de ştiinţă. Deşi, ca să vezi ironie, tot ea, comunitatea oamenilor de ştiinţă, este cea care acum aproape 100 de ani a persiflat încă de la început "Ipoteza a Atomului Primordial",o teorie cosmogonică aproape nebunească pentru vremurile acelea, emisă de profesorul de fizică şi astronomie al Universităţii Catolice din Louvain, abatele romano-catolic, monseniorul Georges Lemaître, numind-o în derâdere Big Bang, ca tot ea să ajungă până la urmă, doi ani mai târziu, să accepte evidenţele rezultatelor teoretice şi experimentale ale eminentului astronom Edwin Hubble şi s-o recunoască şi până în ziua de azi, drept paradigma cea mai bine probată cu dovezi ştiinţifice. Singurul lucru care mă îngrijorează şi mă frige existenţial este aserţiunea lui Stephen Hawking precum că Universul s-a creat singur din... Nimic, şi asta desigur fără intervenţia lui Dumnezeu, care dispare brusc din peisaj odată cu afirmaţia lui. Bine că este el, Universul, aşa de deştept! Aşadar Universul a apărut acum 13,7 miliarde de ani din... neant, de nicăieri, zice teoria Big-Bang-ului, cosmetizată şi asezonată astăzi cu diverse alte concepte şi teorii conexe precum teoria vidului fizic, teoria energiei şi materie negre, teoria multiversului sau a universurilor paralele, teorii care mă îndeamnă să mă întreb unde era de găsit Dumnezeu cel infinit la momentul t = −1, să zicem acum 14-15 miliarde de ani, atunci când Universul cel finit, care din această perspectivă are un început şi care se tot extinde, încă nu apăruse. De parcă acum am şti! De parcă timpul ar fi infinit iar nu generat cu 13,7 miliarde de ani în urmă şi pasibil să dispară! Sau să se oprească! Sau s-o ia-napoi! Sau să continue la infinit! Mă rog, aici sunt mai multe modele, iar oferta ipotezelor ştiinţifice verosimile este la fel de mare ca şi lupta care se duce între oamenii de ştiinţă de a proba care anume este cea corectă. Şi poate că în nonexistenţa aceea spaţio-temporală sau dimpotrivă, aspaţiată şi atemporală, Dumnezeu pregătea punctul de singularitate ca să pornească Big Bang-ul la momentult = 0, doar ca să ne-ncurce nouă astăzi minţile. Sau poate că aţipise, iar Big Bang-ul, în ciuda Lui, îşi făcea temele singur. Pardon, i le făcea Universul care încă nu apăruse nici măcar ca intenţie. Că îţi vine să crezi sau nu, dacă urmăm teoria Nimicului, iată că în mod paradoxal, Universul a existat potenţial chiar înainte să se nască, redus la un punct iniţial de singularitate. Concentrat în punctul de singularitate, Universul înţeles dimpreună cu spatiul şi timpul, aştepta să se autogenereze urmând ca, ulterior, potrivit informaţiei conţinută în sine, să explodeze printr-un colosal Big Bang şi să expandeze continuu în timp şi spaţiu aşa cum i se întâmplă şi în momentul de faţă. Şi totuşi uite că această sintagmă“înainte să se nască“presupune două chestiuni de foarte mare însemnătate şi anume că: 1.- deşi Nimicul este fizic imposibil, căci se leagă de noţiunea de vid fizic, totuşi iată că Nimicul, la nivelul primar al realităţii pe care o presupunea înaintea declanşării Big Bang-ului, conţinea nişte informaţii. Nu ştim cum reuşeşte Nimicul să genereze informaţii şi nici care este sursa şi natura lor, dar putem constata că ele determină necesitatea apariţiei următorului nivel al realităţii, o realitate calitativ nouă care transcende nimicul, prin trecerea Universului din ipostază potenţială în ipostază fizică concretă. Informaţiile generate de Nimic conţinute în punctul de singularitate determină legile, respectiv procedura după care trebuie să se petreacă generarea şi expandarea din aproape în aproape a Universului.
2.- a existat un timp anterior celui despre care se zice că a început să existe efectiv la momentul declanşării Big Bang-ului, cel în care Universul rezida în stare intenţional-potenţială... ceea ce înseamnă că timpul ar trebui să fie infinit, iar nu finit... Cum este timpul ? Habar n-avem, dar în schimb avem păreri. Unii oameni de ştiinţă susţin că este finit, alţii că dimpotrivă, este infinit.... Pe de altă parte însă ştim că Totul a apărut din Nimic. Aşadar şi timpul tot de-acolo a apărut şi dacă este aşa, atunci înseamnă că Nimicul există încă dinaintea apariţiei timpului. Şi iar o luăm de la început.
Dar mai bine, nu !
Şi dacă tot am hotărât că nu, atunci hai mai bine să vedem unde s-ar putea afla Dumnezeu în toată afacerea aceasta cu apariţia Universului din Nimic. Uite ! Dacă încerci să tragi o concluzie coerentă despre posibila legătură dintre Dumnezeu şi punctul de singularitate primordial care a generat Big-Bangul şi dacă nu remarci faptul că punctul de singularitate, datorită proprietăţilor stranii pe care le posedă, reprezintă într-un fel şi lacătul, dar şi cheia Nimicului, te poţi împotmoli în tot felul de ipoteze. După cum ai putut observa, din pricina punctului de singularitate, Nimicul se comportă ca şi cum nu este chiar nimic, deoarece prin apariţia din sine a Universului şi prin faptul că acţionează inteligent, cu un scop precis şi într-un anume sens, el dovedeşte că posedă conştienţă. Că pe lângă conştienţă Nimicul mai posedă sau nu şi conştiinţă de sine, încă nu poţi să afirmi, însă că el posedă două dimensiuni esenţiale, care îl apropie de modul de manifestare al Spiritului în Univers, ei bine, acest lucru se poate lesne observa. Şi hai să vedem în ce constau cele două dimensiuni esenţiale ale Nimicului manifestate prin punctul de singularitate ! Prima este o dimensiune creatoare, prin faptul ca singularitatea este cea care generează tot setul de informaţii şi proceduri necesare apariţiei coerente şi din aproape în aproape a unui Univers inteligent, iar cea de-a doua, este o dimensiune volitivă manifestată prin impulsul pe care îl dă ea apariţiei şi creaţiei Universului. Dacă ţi se pare straniu ceea ce afirm, atunci hai să ne uităm puţin la conceptul de singularitate. Fizicienii spun că singularitatea reprezintă un punct în spaţiu, situat în centrul găurilor negre, având un volum care tinde către zero şi care absorb materia dimprejur şi chiar şi lumina, concentrând în interiorul său o masă ce tinde către infinit... Şi ciudăţenia nu se opreşte aici. Concentrarea colosală de materie atrasă în interiorul punctului de singularitate conduce la o densitate uriaşă, care generează o forţă gravitaţională atât de mare încât, legile fizicii încetează de a mai funcţiona. Şi, chiar dacă Universul expandează continuu şi cu viteză tot mai mare, datorită unei uriaşe forţe antigravitaţionale, înţeleasă ca energie neagră, totuşi, prin găurile negre, de la cele mai mici şi până la cele super-masive, aflate atât la interior cât şi pe marginile lui, el implodează şi dispare atras de către.... nimic, adică este literalmente “mâncat” de găurile negre, asemeni şarpelui care îşi înghite coada. Plastic vorbind, Universul fuge de spaima autodevorării şi aneantizării lui. Păi dacă până şi el coşcogea Universul fuge, înseamnă că spaima dispariţiei totale şi definitive nu îi este proprie dar omului, ci este de-acum o lege universală. Şi de-aici mai înţelegem încă un lucru de mare importanţă pe care am evitat să-l asertez mai devreme, şi anume acela că Universul poate să fie, sau mai bine zis este conştient de sine, şi că, prin urmare, existenţa Conştiinţei Universale este mai mult decât o biată năzărire umană. Conştiinţa Universală există şi se manifestă cel puţin în acest Univers! De Multivers, dincolo de faptul că îl presupunem încă nu ştim mare lucru.
Am zis cumva Conştiinţă Universală?
Hait! Am nimerit într-o grămadă mare! Păi ia uite ce ne povestea Cornelia puţin mai devreme: “Ştim cu toţii ce multitudine de denumiri a primit, în timpuri şi locuri diferite, dimensiunea aceasta, invizibilă, a realităţii. Spiritualitatea orientală o denumeşte "realitate esenţială", "realitate ultimă", "realitate supremă", "realitate absolută", "tao" etc. Religiile îi spun "Brahma", "Spirit suprem", "Dumnezeu" etc. Ştiinţele moderne utilizează noţiunile de "câmp fundamental", "câmp unificat", "câmp informaţional universal", "nivel ortoexistenţial" etc. La acest nivel au fost incluse şi conceptele de "Conştiinţă cosmică", "Mind of Univers", "Savoir Absolu", "Inteligenţă ordonatoare de univers" etc. "! Eeeeeei.... Păi şi-odată ajunşi aici, ia hai să schimbăm noi numele etichetei la borcan şi în loc de Baba Rada să scriem pe ea Rada Baba, căci dacă împinşi cumva de curiozitate vom deschide borcanul, invariabil vom găsi înăuntru aceeaşi babă... Desigur, desigur că "Dumnezeu" vom scrie pe eticheta borcanului, povestea cu baba fiind fireşte doar o biată glumă. Şi deîndată ce îl vom aşeza pe Dumnezeu în locul Conştiinţei Universale se cuvine să luăm o mică pauză de reflecţie.....
Ai făcut pauza? Buuuun...!
Şi dacă ai reflectat se presupune că Nimicul din tine a reflectat la Nimicul din afara ta, care vezi bine este unul şi acelaşi Nimic, adică Nimicul s-a reflectat pe sine. Şi Cioran a făcut acest exerciţiu şi ne-a lăsat scris:” Nu trebuie să vrei nimic altceva decât nimicul care e în tine.” Vrei altceva? Poţi să vrei! Deocamdată nu ai nimic altceva decât un borcan pe care scrie ”Dumnezeu” iar înăuntru este Rada Baba. Sau mai clar este un “Ceva” cu multiple posibile denumiri pe care l-am numit în glumă Rada Baba. Ia hai să-i desfacem puţin capacul şi să ne uităm în borcan!
Unii zic: “Nihil sine Deo”.În funcţie de cum intonezi aforismul, poţi înţelege de-aici fie că Nimicul este separat de Dumnezeu, caz în care sintagma necesită o mică sincopă în rostire astfel: “Nimic, fără Dumnezeu”, fie că Nimicul merge foarte bine împreună cu Dumnezeu, deci că Nimicul îl conţine pe Dumnezeu, cum de altfel a fost şi intenţia neamţului care a afirmat primul acest lucru de-a ajuns să-l scrie şi pe lei. Şi-atunci dacă Nimicul îl conţine pe Dumnezeu, Nimicul nu mai este Nimic, el este umplut cu ceva,este acel “Ceva” infinit ca şi el, este Dumnezeu... Dar acum vin şi întreb: cum poţi accepta aşa ceva, precum că “Nimic este Dumnezeu” sau, schimbând ordinea termenilor că “Dumnezeu este Nimic”? Poţi desigur, trebuie să poţi, dacă crezi în existenţa lui Dumnezeu şi dacă în acelaşi timp îţi plac şi accepţi şi spusele lui Stephen Hawking precum că Universul a fost generat de Nimic, pentru că iată, tocmai am demonstrat că Dumnezeu – care vezi bine este Nimic, a generat Universul. Ne oprim aici, inchidem capacul de la borcan şi îi schimbăm eticheta de “Dumnezeu” cu una pe care scrie “Nimic” sau încercăm să mai scotocim puţin prin el? Mergem mai departe?
Nu, nu schimbăm deocamdată! Mergem mai departe!
Bine, dar dacă scotocim mai departe în borcan, ce-om găsi? Uite bunăoară alţii mai zic: “Dumnezeu este totul şi totul este Dumnezeu”.Şi-atunci, dacă Nimicul îl conţine pe Dumnezeu, Nimicul nemaifiind un simplu nimic, ci fiind acel “Ceva”, recte Dumnezeu, cum tocmai ce-am stabilit mai înainte, atunci, înlocuind eticheta de Dumnezeu, nu cu eticheta “Nimic”pentru că tocmai am renunţat să o facem, ci cu eticheta“Totul”, căci nu-i aşa, “Dumnezeu este totul”, obţinem următoarea afirmaţie: Totul este Nimic. Foarte interesant, nu? Adică totul este deşertăciune şi goană după vânt, nu? Iar cum totul este Dumnezeu, atunci înseamnă că Dumnezeu este deşertăciune şi goană după vânt, nu? Adică Stephen Hawking avea dreptate atunci când afirma mai demult la CNN, la o emisiune a lui Larry King, că "Dumnezeu poate să existe, dar ştiinţa e capabilă să explice Universul fără ajutorul unui creator"? Aşa deci! Păi dacă aşa stau lucrurile atunci nici eticheta “Totul” pe care tocmai ce-am lipit-o pe borcan nu mai este relevantă şi va trebui s-o înlocuim cu eticheta “Deşertăciune şi goană după vânt” . Vai, vaaiii...! Nu se poate aşa ceva! Unde-am ajuns? Cum unde am ajuns!? Am ajuns fix de unde am plecat... adică nicăieri. Crezi sau nu în existenţa lui Dumnezeu, până la urmă, cu El sau fără El, oricum Nimicul este cel care a creat, creează şi va crea în continuare realitatea. Pardon, iluzia!
Pardon, iluzia!? Păi atunci să lipim pe borcan eticheta “Iluzie”,că deşi practic înseamnă acelaşi lucru, parcă sună mai bine! Zici că sună mai bine!? Dacă tot veni vorba de modul cum sună iluzia, ia ascultă-i tu oleacă melodia şi textul!
Textul vă rog!
Textul zice cam aşa: de când ne naştem prindem o minge în braţe şi trebuie să fugim cu ea până la capătul terenului, până murim. Dacă nu ne dă prin cap să ne sinucidem pe parcurs, alergatul cu mingea în braţe este musai. Mingea este iluzia. Ea are diverse forme, culori, arome, gusturi, sunete, tuşeuri, înţelesuri, taine, mistere, sensuri şi mărimi, ea dă savoare şi sens vieţii tale sau după caz o otrăveşte iremediabil. De unde apare iluzia, cine o fabrică? Mintea omenească vezi bine? De unde a apărut mintea? Din Nimic, vezi bine! Ce reprezintă ea de fapt? O formă de manifestare a Nimicului, vezi bine! Cu ce scop ne integrează ea ca actori şi spectatori în music-hall-urile pe care ni le regizează în cap? Ei asta nu ştim foarte sigur, dar putem să o constatăm cu fiecare ocazie pe propria noastră piele, şi evident, doar în cazul în care suntem interesaţi să o constatăm, căci furaţi de splendoarea spectacolului pe care ni-l oferă ea preferăm ca toată viaţa să trăim iluzia la cote maxime. „Treziţi-vă, treziţi-vă!” clamează spiritualiştii! „ Să evoluăm, să ne trezim, să evoluăm!” exclamă emulativ entuziaştii! Şi dacă printr-o muncă asiduă de automolestare psihică de cotârcire a eului, sau printr-o pleaşcă eventual celestă, unii chiar ajung să se „trezeasc㔺i preţ de câteva clipe de iluminare să contemple Nimicul în toată splendoarea inconsitenţei lui, până la confundare şi dizolvare în el, iată totuşi că cei mai mulţi dintre „treziţi”, oripilaţi de revelaţianonexistenţei, preferă să se culce la loc. Trebuie să fim vigilenţi în permanenţă şi să ne cultivăm iluziile cu grijă, căci altminteri, crizele de existenţă pot apărea când ţi-e lumea mai dragă. Chestiunea e până la urmă, cu ce anume reuşim să ne păcălim pe noi înşine mai bine şi mai temeinic în timpul vieţii noastre, căci de frica confruntării cu absurdul, cu neantul, cu Nimicul, fiecare dintre noi îşi construieşte o ancoră sau mai multe, care să îl ţină ancorat în „realul” cotidian, ancoră care să dea un sens existenţei personale. Orice sens. Şi din acest motiv lucrurile, teoriile, ideile şi credinţele fiecăruia împreunte cu cele ale societăţii au valoare.
Chiar au valoare?
Da, da, temporar toate au valoare. Toate rosturile pe care le dăm noi lucrurilor, fenomenelor şi credinţelor au valoare pentru noi atâta timp cât le investim cu sens. Toate au sens dacă omul pune sens în ele, sau dimpotrivă, niciuna nu are sens, dacă omul înţelege că mintea lui este aceea care dă sens lucrurilor, pentru ca ea sa reuşească să-l păstreze pe el viu. Privind de pe scara noastră de valori personală, sensurile şi valorile celorlalţi ni se par absurde şi fără rost, pe când ceilalţi privesc la noi ca la nişte nebuni şi consideră că scara noastră de valori este aiurea şi fără sens. Şi nu există om fără o scară de valori. Chiar şi hoţii, nebunii şi criminalii au câte o scară de valori.
Aşadar toţi dispunem şi folosim o scară de valori.
Că parte din ea ne este inculcată de către societate, prin familie, şcoală, prieteni, televiziune, internet, lecturi, etc., este mai puţin important. Toţi avem credinţe de toate felurile: religioase, filozofice, atee, culturale, etc., toţi avem hobby-uri, pasiuni, dar pe de altă parte toţi avem cel puţin un moment sau mai multe în viaţă, când pierdem sensul cu care am investit fiecare credinţă şi set de valori. Iar dacă acest moment de pierdere a sensului nu ştim să-l gestionăm ca fenomen, el ne va împinge invariabil în disperare, în depresie şi într-o criză de existenţă mai mult sau mai puţin profundă. Interesant este că, atunci când nu alungăm din minte gândul morţii, ci ne împrietenim cu el, sau în situaţia în care cu cât ne apropiem mai mult de momentul morţii fizice şi psihice, credinţele şi seturile noastre de valori încep să se estompeze şi să-şi piardă din importanţa pe care le-am acordat-o până atunci, ajungând uneori să se dilueze până la dispariţie. Dintre cei apropiaţi care stau pe margine şi ne observă şi care adoptă în faţa Nimicului poziţia struţului, unii vor asimila desprinderea de iluzie şi conştientizarea noastră că totul este deşertăciune şi goană după vânt, ca pe un semn de înţelepţire, alţii o vor interpreta ca pe o rătăcire sau şi mai rău, ca pe nebunie.
Poziţia struţului: capul la fund!
Deşi este imposibilă atunci când te afli în mişcare, până la urmă însă, poziţia struţului rămâne cea mai convenabilă. Ea te motiveză, ea îţi dă energie atunci când te îndoieşti şi tot ea îţi potenţează iluzia şi te confortează atunci când alergi cu mingea cître capătul terenului. Crezi mai lesne atunci când stai cu capul în nisip, iar iluzia capătă aparenţă şi consistenţă de realitate. Şi paradoxal, uite că funcţionează. Dar de ce trebuie să crezi în ceva? De ce trebuie să te agăţi şi să te ancorezi cu mintea de orice, numai să crezi? De ce Nimicul doreşte să se disimuleze şi să se ascundă de ochii şi mintea ta sub diverse înfăţişări, de ce îţi crează el un Sine fals şi te prosteşte în permanenţă ocultându-şi prezenţa? Are Nimicul scopuri absconse? La o primă înţelegere a lucrării lui se pare că da. Dar dacă nu are? Dar dacă omul apărut evident din Nimic, şi păstrând în el toate caracteristicile Nimicului, odată cu dobândirea limbajului vorbit şi a conştiinţei de sine, a reuşit să se separe într-o anumită măsură de Nimicul care l-a generat, să se autonomizeze şi să facă saltul de la un Nimic Iniţial - Nimicul Absolut -, la o formă de nimic calitativ diferită, cu scopuri diferite, faţă de cele ale Nimicului Absolut care l-a generat? Nu ştim dacă aşa s-a întâmplat sau ba, dar, utilizând paradoxul şi convenţia prin care am hotărât la început să personificăm Nimicul ca să putem opera cu el, rezultatul devine o ipoteză la fel de plauzibilă la fel cu cea în care Nimicul Absolut ar putea să aibă scopuri personale. Sau să aibă bunăoară două feţe.. sau poate mai multe, căci nu-i aşa, el este cel care generează iluzia!? El Nimicul, Marele Iluzionist!
Marele Iluzionist!
Asta e! L-am prins! Acum este momentul să schimbăm pentru ultima dată eticheta la borcan şi să scriem pe ea „NIMIC”.Şi neapărat să-i închidem capacul la loc, căci sub bagheta magică a Marelui Iluzionist ne vom trezi că dinăuntrul borcanului vor ţâşni ca iepurii din pălărie, Adevărul, Iubirea, Dreptatea, Absolutul, Totul, Cunoaşterea, Devenirea, Pacea, Armonia, Iluminarea, Trezirea, Saltul în Conştiinţă, Sinele, Sinele Divin, Planul Divin, Energia, Vibraţia, Speranţa şi toate celelalte cuvinte mari şi pline de sevă confuzabilă care ne condimentează, ne colorează şi ne validează existenţa. Uff...!!! Gata, acum e mult mai bine!
A! Dar uite că mai scrie ceva pe etichetă! Ia să vedem! Zice: „Atenţie! Ca să puteţi suporta mai uşor ideea că borcanul este gol şi că prin urmare în el nu se află nimic sau mai bine zis că se află Nimic, atunci când deschideţi capacul ca să mai scoateţi din el vreo Delicatesă – adică un cuvânt mare care în esenţă nu înseamnă nimic şi cu care doriţi să vă delectaţi – trebuie să ţineţi seama de următoarele (im)proprietăţi ale Nimicului:
1. Nimicul este dual.
El este şi prost şi inteligent în aceeaşi măsură. El creează fără încetare atât dezordine şi haos cât şi armonie, ordine şi lege. Dovada inteligenţei sale este Universul holografic şi fractalic în continuă expansiune. Nu ştiu să spun dacă noi oamenii reprezentăm o dovadă a prostiei sau a inteligenţei lui, pentru că noi încă nu ne-am spus ultimul cuvânt. Încă ne căutăm rădăcinile, motivul şi sensul existenţei în Univers şi chiar dacă ştim că la baza tuturor celor care există şi fiinţează în Univers se află Nimicul, chestiunea aceasta nu ne convine deloc şi în inteligenţa sau în prostia noastră – totuna-i -, continuăm să căutăm... Dacă nu te gândeşti la nimic înseamnă că eşti prost, dar şi faptul că te gândeşti la ceva, la orice, care, ca şi gândul, în ultimă instanţă se reduce la nimic, nu te face mai deştept. Golirea minţii de gânduri, considerată posibilă de către practicanţii meditaţiei şi aruncarea minţii în vid rămâne un deziderat. Poate după moartea ta psihică să ţi se-ntâmple un asemenea fenomen, atunci când creierul tău se transformă odată cu tine într-un obiect inutil. O minte lipsită de gânduri, de pulsiuni, de emoţii şi dorinţe prin care ţi se dă de înţeles că poţi atinge iluminarea şi îndumnezeirea şi prin care înţelegi Adevărul - care Adevăr? – nu cu creierul, care devine evident nefolositor, ci cu un cu totul alt organ impropriu gândirii, cum ar fi inima bunăoară, care nu este cu nimic mai prejos în materie de gândire decât lingurica, ei bine, o astfel de minte evacumată îşi pierde definitiv calitatea de minte şi devine la fel de absurdă ca şi vidul absolut în gândire. Cum ar arăta în atari condiţii Mintea Lui, către care te îndrepţi ? Mai găseşti ceva acolo înafara vidului absolut?
2. Nimicul este ireductibil.
Corolar sau consecinţă, toate teoriile scornite de mintea omului, axiomele, adevărurile fundamentale, credinţele şi încredinţările de orice natură, viaţa, rosturile, legile, sensul, propria existenţă fiind apărute din Nimic, au tot atâta valoare cât şi Nimicul sau vidul absolut. Au apărut din Nimic şi în ultimă analiză se reduc la Nimic. Iar Nimicul este ireductibil. Paradoxal, deşi N imicul este ireductibil, aşadar imposibil de a fi redus la o formă mai simplificată, el este totuşi convertibil, căci din Nimic, din nonexistenţă a apărut Universul, adică existenţa. Iar soarta existenţei este să fie distrusă şi să piară definitiv în neant. „A fi sau a nu fi? Nici una nici alta.” ne spune Cioran. Bun, şi-atunci nimicul nu are esenţă?
3. Nimicul nu are esenţă.
Asta desigur în cazul în care nu cumva are esenţă divină. Probabil că el, Nimicul, bănuieşte ca este defectiv de esenţă şi... se caută pe sine, căci ne dovedeşte limpede că se iubeşte pe sine... Prin om, prin mintea lui, el se oglindeşte pe sine, capătă conştiinţă de sine şi încearcă să se autocunoască. Evident, că atunci când se va lămuri asupra naturii esenţei sale va avea o decepţie, constatând că toată aparenţa lui de consistenţă răspândită în forme infinite şi de valoare ideatică şi sens, aşa cum numai mintea umană ştie să o facă, nu reprezintă de fapt nimic. În absenţa lui Dumnezeu, esenţa Nimicului este până la urmă evident tot Nimicul, carevasăzică ea nu există. Doar cu Dumnezeu împreună Nimicul capătă sens, însă care îi este sensul numai Dumnezeu ştie. Nietzsche se preciptită să anunţe că „Dumnezeu a murit”,o afirmaţie gravă, care cântăreşte cât tot Universul. Ca să îşi permită să fie atât de categoric trebuia să-l fi cunoscut pe Dumnezeu. L-a cunoscut cineva? De simţit îl putem simţi cu toţii dar de cunoscut...!? Poate doar lui Iisus să i se fi întâmplat. Cioran este mai practic. El acceptă nimicul fără Dumnezeu reducându-l pe El la o idee: ”Ideea de Dumnezeu este cea mai practică și cea mai periculoasă idee din câte s-au conceput vreodată. Pe ea se salvează și pe ea se prăbușește omenirea.” Dar iată că tot el, cu altă ocazie, salvează involuntar situaţia exclamând: ” Este imposibil ca dintr-o mare negație să nu izbucnească o mare afirmație.”
4. Nimicul este irepetabil.
Ca să se repete, deci ca să poată să o ia de la început trebuie mai întâi de toate să se termine. Cum poţi termina infinitul ca apoi să începi un altul nou? Poţi? Nu poţi. Deoarece infinitul este irepetabil. Nimicul este finit? Nu! Ce poţi găsi dincolo de Nimic decât tot Nimic.? Şi mai încolo? Tot Nimic. Nici măcar „mai încolo” nu înseamnă nimic, atâta vreme cât Nimicul nu ocupă un spaţiu clar delimitat. Nimicul este infinit aşa că este irepetabil.
5. Nimicul este..... Gata! Ajunge! Că uite-aşa putem vorbi şi analiza Nimicul la nesfârşit!
La nesfârşit?
Cum adică la nesfârşit, că până una-alta iată că pe-aici pe la noi, prin colţişorul acesta uitat de Univers, Nimicul este viu, trăieşte, gândeşte, se-nchină, iubeşte, suferă, se reproduce, speră, construieşte, inventează, descoperă, aleargă, respiră, aude, simte, gustă, miroase, vede, se amăgeşte şi se bucură de existenţa Nimicului în toate formele sale de exprimare! Şi se cunoaşte pe Sine! Mare şi minunată realizare a Nimicului! Ce valorează ea?
No, păi dacă ” este imposibil ca dintr-o mare negație să nu izbucnească o mare afirmație”, atunci e clar!
Dumnezeu există !
